Un om greu de iubit

0

Îmi amintesc că aveam vreo 16 ani când m-am oprit din existența extenuantă de adolescentă și am început să reflectez asupra opiniilor pe care le am, asupra credințelor mele, am căutat zile în șir răspunsuri legate de sentimente și toate acele aspecte intrinseci care construiesc o persoană timidă, nesigură, cu o încredere de sine scăzută și puțin jenată de propria-i rătăcire. Inocența vârstei se zbătea să fie prezentă, cu toate încercările mele de a părea o persoană matură care se implica în problemele altora și le sugera soluții pentru rezolvarea lor. Credeam că oamenii se opresc din a face lucruri care te deranjează și nu îți exploatează teama de a fi lăsat baltă în momentele importante. Tocmai de aceea, întreaga mea călătorie pe tărâmurile propriei personalități a fost mult prea anevoioasă pentru a o duce la capăt.

Zilele trecute vorbeam cu prietena mea Cristina despre dragostea de sine, despre cum ne este atât de ușor, aproape involuntar, să iubim alte persoane și să ne dedicăm lor tot timpul pe care-l avem la dispoziție, și totuși atât de greu să observăm ceea ce ne face pe noi demne de iubirea primită în schimb. Stăteam pe canapea și o priveam cum se răsucea pe scaunul cu roți mici și zgomotoase, cu ochii privind un punct fix după ochelari și gândindu-se profund la întrebarea pe care i-am pus-o: „Când ai simțit prima dată că ai o stimă de sine foarte scăzută?”.

După câteva minute de răsuciri, s-a oprit brusc și s-a ridicat în picioare, lăsând scaunul să se izbească de dulap. „Știu! Cred că eram în clasa a IX-a, când vorbeam cu un băiat de care-mi plăcea, dar în puținele dăți în care ne-am văzut, mi-am dat seama că între noi erau câteva diferențe semnificative, ce-mi dădeau de înțeles că nu suntem cel mai reușit cuplu. Îmi amintesc că…

 

Citeste continuarea pe: AICI

Leave A Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.