Ea nu era zâna: Lena Constante

0

Privește în jur. Acum imaginează-ți o baghetă magică purtată de o mână care nu te iubește. Cu fiecare mișcare, mai șterge câte ceva din lumea ta. Masa de scris. Creioanele. Pensulele. Cărțile. Tablourile. Prietenii care îți vorbesc. Până când nu mai rămâne decât o saltea de paie într-o încăpere de cinci metri pătrați. Lumina se duce ultima. Timpul însă nu dispare. Curge mai departe, tăcut, înnegurat, greu. Ce-ți rămâne?

Pentru Lena acesta nu era un joc de imaginație. Era întrebarea de spaimă a fiecărei zile.
– E atât de întuneric, își spunea Lena, singură în temnița îngustă.
– O să fie lumină, îi răspundea Lena-care-va-fi. O să fie plimbări la soare mână-n mână cu Harry. Și răsărituri pe prispă, într-o casă din Pădureni. Și după-amiezi cu ochii-n larg, la mare, vara. O să fie lumină.
– Mi-e frig. Nu mai știu cum e ca degetele să nu-mi fie de lemn și de gheață…
– Iarna la gura sobei vei simți dogoarea focului în palme, îi răspundea Lena-care-va-fi. Tanti Maria din Cerișor te va îmbia cu pâine caldă și cu supă aburindă. Vara vei avea soare în păr și degetele îți vor mirosi a pepene.
– Ce se va întâmpla cu mine când voi ieși de aici? Dacă voi ieși…
– Vei picta, vei desena, vei scrie, vei povesti, îi răspundea Lena-care-va-fi.

Ce rămâne când totul îți este interzis? Când totul e șters? Lumina din tine. Încăpățânarea de a supraviețui, de a deveni cea de mâine. Aceasta este lecția de viață a Lenei Constante. Condamnată pe nedrept în timpul comunismului, a petrecut șapte ani singură într-o celulă. Și încă cinci ani împreună cu alte deținute. Mai înainte fusese pictor, ilustrator și crease Țăndărică, primul teatru permanent de păpuși din Romania. Cutreierase satele românești împreună cu o echipă de cercetători condusă de…

 

Citeste continuarea pe: AICI

Leave A Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.